Vechi urme de locuire. Date arheologice

În curtea fostului SMA Borduşani, cu prilejul unor lucrări de construcţie, a fost semnalată existenţa unor morminte antice. În anul 1974, N. Conovici a întreprins o săpătură de salvare descoperind mai multe morminte ce aparţin unei necropole datate în sec. IV-III î. Hr.

În curtea Oficiului Poştal şi cele ale localnicilor Grigore Constantin şi Gologan Nicolae, situate în zona centrală a satului s-au descoperit mai multe fragmente ceramice şi vase aparţinând culturii Sântana de Mureş. Probabil, materialele amintite făceau parte din inventarele unor morminte care au fost deranjate de diversele lucrări practicate de locuitori

 

Primele menţiuni documentare

     La 15 ianuarie 1467, domnitorul Ţării Româneşti, Radu cel Frumos, întăreşte mănăstirii Cozia bălţile de la Săpatul şi gura Ialomiţei, precum şi dreptul de a lua vamă din locurile de încărcare al  peştelui de la Steeanca, Borduşani, Făcăeni, Vlădeni, Blagodeşti şi Corneni: “să fie volnici călugării să ia vama şi perperul” Este prima menţiune a localităţii Borduşani, care, cu siguranţă, are o vechime mult mai mare.

    Până în prezent, s-a considerat că denumirea “Borduşani” vine de la cuvântul “borduşele” sau “burduşele”, burdufuri mici folosite la transportul apei. Este însă greu de imaginat acest exerciţiu, al căratului apei cu burdufurile, într-o regiune supusă atâtor inundaţii. Mai degrabă, satul îşi datorează denumirea verbului “a se burduşi”, care are şi înţelesul de ridicare a nivelului, de ieşire din maluri, de revărsare a apelor. Aşadar, “Borduşani” înseamnă “locul supus inundaţiilor”, ceea ce nu ne poate surprinde, cunoscând poziţia geografică a satulului.

    Destinele Borduşanilor, în a doua jumătate a sec. XVI şi prima jumătate a sec. XVII, se leagă de familia Cornăţenilor şi de cel mai ilustru reprezentant al acestui neam, boierul Socol.

    Socol Cornăţeanu este fiul vornicului Drăghici din Cornăţeni şi nepotul de fiică al marelui vornic Socol din Răzvad. Prima sa soţie a fost Marula, fiica naturală a lui Mihai Viteazul. Era, de asemenea, înrudit cu Elena, soţia lui Matei Basarab. Este menţionat pentru prima dată în documente în anul 1602 şi rămâne unul dintre cei mai influenţi boieri ai ţării timp de o jumătate de veac. A ocupat numeroase dregătorii, cum ar fi cele de postelnic, mare stolnic, mare clucer, mare sluger etc. Cele mai importante funcţii le ocupă în timpul lui Matei Basarab, care-i încredinţează sarcini importante. În 1636, încheia în numele domnitorului alianţa cu Ardealul lui Gheorghe Rakoczy. În mai 1640, la reînnoirea tratatului de alianţă cu Rakoczy, stolnicul Socol Cornăţeanu făcea parte din delegaţia Ţării Româneşti, condusă de mitropolitul Teofil.

    Sfârşitul i-a fost, însă, tragic, fiind omorât de seimeni, la 1653. “Într-aceia turburare a lor, întâmplându-se lui Socol vel-clucerul Cornăţeanul a fi bolnav, zăcând la gazda lui, ca nişte hoţi şi pre el l-au ucis. Şi le-au jefuit casele, luându-le tot ce au avut”.

    Marele clucer Socol Cornăţeanu a deţinut numeroase proprietăţi, inclusiv în Ialomiţa. Astfel, dintr-un hrisov din 28 iunie 1626, aflăm că Socol a vândut lui Ianache Caragea (ctitorul mănăstirii Slobozia), în timpul lui Gavril Movilă (1618-1620), 250 de stânjeni din ocina Pârliţi, jud. Ialomiţa, pentru suma de 200 de galbeni. Acesta trebuie să fi fost apropiat lui Ianache, din moment ce la câteva zile, pe 10 iulie 1626, se prezenta în divan ca martor al lui Ianache într-o cumpărare mai veche a unei moşii

    Actul din 25 iulie 1628 este plin de semnificaţii pentru înţelegerea evoluţiei de până atunci a Borduşanilor. Acesta ne dezvăluie că satul Borduşani a aparţinut “din strămoşi” neamului lui Socol. La un moment dat, jumătate din sat a fost vândut Dariei, jupăniţa lui Toader din Vlădeni, şi lui Neagul. Când Daria s-a hotărât să-şi vândă partea (un sfert de moşie), Socol i-a cumpărat-o, având prioritate, deoarece era “moştean”, faţă de Daria şi Neagul care erau “cumpărători”. Invocând calitatea de “moştean”, Socol va revendica şi bălţile din regiune, care aparţineau mănăstirii Cozia încă de la sfârşitul sec. XIV, dar fără succes. Prin hrisovul din 10 aprilie 1650, divanul, condus de Matei Basarab, constată că Socol nu poate dovedi calitatea de proprietar asupra bălţilor, că se judecă “numai cu gura” şi, în consecinţă, mănăstirea Cozia are câştig de cauză.

    În ce-l priveşte pe Neagul, amintit la 1628, acesta este un personaj cunoscut nouă şi din alte documente. El apare, sub numele de “Neagul din Borduşani”, în două hrisoave din 1618, când cercetează, alături de alţi boieri din judeţ, în numele domnitorului, o “pâră” a lui Drăghici şi Muşat din Blagodeşti, “vecini” ai lui Gherghe armaş. Aceştia contestă dependenţa faţă de Gherghe armaş, dar se demonstrează că ei au vândut lui Mihu portar, unchiul lui Gherghe, atât ocinele, cât  şi libertatea lor.

    La 24 iunie 1634, Matei Basarab dădea un hrisov, prin care Radu din Cegani era iertat de “rumânie”, după ce plătise o răscumpărare lui Stoica paharnic. Printre martorii acestei răscumpărări s-a aflat şi popa Stoica din Borduşani. Este însă posibil ca şi Dumenecă, şi Neniţul, alţi doi martori care apar în hrisov, să fi fost din Borduşani.  În  20 ianuarie 1652, atestăm şi alţi locuitori din sat, şi anume pe Nedelco, fiul Şărbei din Borduşani, şi soţia lui, Tudora, fata lui Nedelco din Steanca, care vând 100 de stânjeni din ocina Steancăi (Stelnica) lui Moisi spătar.

    Pentru o lungă perioadă de timp, lipsa documentelor nu ne permite să reconstituim evoluţia satului. În schimb, în sec. XVIII, hărţile austriece ne arată  apariţia unor noi sate lângă Borduşani. Astfel, pe o hartă de la 1757, numită Principatul Valahiei, găsim, mai jos de Borduşani, spre Făcăeni, satul Lăteni. Acesta devine o prezenţă constantă pe hărţile ulterioare: în 1788, pe harta lui Herrn I.F. Schmidt; în 1789, pe harta lui Franz Johan Joseph von Reilly; în 1791, pe harta lui Specht etc. Harta lui Specht, deosebit de bogată în detalii, reprezintă un izvor de primă mână pentru istoria întregului spaţiu ialomiţean. Pentru zona Borcei, ea ne relevă că există două sate Borduşani, Mari şi Mici.Vechiul Borduşani se numeşte acum Borduşanii Mari. Confruntarea cu alte  hărţi mai târzii, ne sugerează, însă, că autorul inversează poziţiile celor două sate. Harta României Meridionale, de la 1864, este elocventă din acest punct de vedere: înaintând dinspre satul Cegani spre Făcăeni, găsim Borduşanii Mari, Borduşanii Mici şi Lătenii.

    Harta lui Specht confirmă şi o informaţie păstrată în memoria colectivă a comunităţii, consemnată în 1943 de primarul comunei Făcăeni: “Altădată şoseaua care pleca de la Feteşti, trecea prin toate satele aşezate pe malul stâng al Borcii.

    Astăzi, însă, ea ocoleşte toate aceste sate, pe care le lasă în dreapta ei, pentru a merge direct să se întâlnească cu Făcăenii. Vinovată, pentru aceasta, este apa Borcei, care a ros malurile, a dărâmat şoseaua, a înecat în valurile şi sub măcinăturile zăpoarelor gospodării şi sate întregi.”.

    Formarea  unor sate noi în regiune este surprinzătoare, dacă ne gândim la numeroasele războaie ruso-austro-otomane, care se desfăşoară cu precădere la Dunăre, la fiscalitatea excesivă, impusă de fanarioţi în sec. XVIII, sau la unele cataclisme naturale, datorate în special capriciilor Dunării. Considerăm că apariţia satrelor Lăteni şi Borduşanii Mici se datorează, într-o anumită măsură, şi dispariţiei Oraşului de Floci, petrecută pe la mijlocul sec. XVIII, atunci când locuitorii oraşului se vor strămuta în locuri mai ferite. Cu siguranţă, câteva familii se vor stabili pe moşia Borduşani, atrase, probabil, de promisiunile vreunui boier, aflat în căutare de forţă de muncă.

    Pe parcursul sec. XIX – înc. sec. XX, din punct de vedere administrativ, Borduşanii Mari şi Mici au făcut parte, succesiv, din plăşile Borcea, Balta, Balta Ialomiţei, Piua Pietrii, Feteşti. Începând cu anul 1864, Borduşanii Mari şi Borduşanii Mici au format comuna Borduşani. Însă, în 1888, Borduşanii Mici au dispărut, satul fiind distrus de apele Borcei.

 

Va urma....