Pământul dintre ape

 

În sectorul dintre Călăraşi şi Piua Pietrei, Dunărea se separă în două braţe - Dunărea principală, pe sub Podişul Dobrogei de sud, şi Braţul Borcea, la contactul cu Câmpia Română, conturând între ele ceea ce în vechime era numită Balta (Ostrovul) Ialomiţei. Lucrările de amenajare hidrotehnică de la mijlocul secolului XX au afectat mult zona astfel că în prezent această denumire nu mai reprezintă decât în mică măsură ceea ce a existat înaintea efectuării acestora.

Din punct de vedere geomorfologic, Ostrovul Ialomiţei este partea cea mai joasă a Câmpiei Române, situată în lungul albiei Dunării ajungând până la Delta Dunării. Este o câmpie recentă, cu o reţea hidrografică bogată ce structurează şesuri aluviale şi ostroave cu dimensiuni variabile. Hărţile zonei reconstituie o diversitate astăzi în bună parte dispărută dar care mai poate fi văzută acolo unde timpul a cruţat-o de intervenţiile oamenilor. Existau astfel o multitudine de braţe, active sau nu, lacuri permanente sau altele ce apar sau dispar în funcţie de fluctuaţiile nivelului apelor. Uneori mai pot fi văzute aşa-numitele lacuri de tip potcoavă dovezi ale timpurilor când Borcea sau un braţ temporar şi-a purtat apele pe acolo. Alături de braţele active, mai pot fi observate canale ce revin la viaţă când vin apele mari, lacuri, japşe, bălţi uneori mlaştinoase. Foarte importante sunt grindurile şi martorii de eroziune numite de către oamenii locului popine sau grădişti, căci pe acestea se refugiau toţi, oameni şi animale când apele creşteau. Unele erau chiar locuite perioade mai lungi sau mai scurte de timp.

Relieful în sine nu este unul impresionant. Altitudinile maxime ce rareori depăşesc 12 m faţă de nivelul apei Dunării sau Borcei marchează de cele mai multe ori popinile sau grădiştile. În schimb varietatea este cea care surprinde în mod captivant. Oglinzile lacurilor, sau canalelor reflectă vegetaţia foarte variată amplificând dimensiunile şi sugerând adâncimi. De la pădurea de tip galerie, bătrână, ce se mai păstrează pe alocuri, până la tufişuri şi stufărişuri, varietatea vegetală alături de cea a animalelor structurează o lume perenă în valorile ei, mărturisind despre alte timpuri.

Evoluţia acestei lumi este dominată în prezent de doi factori : apa şi omul.

Apa este cea care menţine viaţa dar, activă în permanenţă, inundă, sculptează, rupe, mută, recreând spaţii şi lumi, redimensionând zona conform capriciilor sale impunătoare.

Omul în schimb se foloseşte, adeseori cu nesăbuinţă, de bogăţiile sale. Pescuieşte şi vânează de multe ori cu asupra de măsură. Taie copacii, cultivă şi unde nu trebuie, culege fructele, îndiguieşte, îşi creşte animalele, de cele mai multe ori nesimţitor la frumuseţea acestei lumi naturale, sălbatice, unică în felul ei. În cele din urmă fără grijă şi mai ales fără responsabilitate.

 

 

 

Bibliografie

A. C. Banu (coord.) 1967, Limnologia sectorului românesc al Dunării. Studiu monografic, Editura Academiei R.S.R., 651 p.

T. Brandabur, D. Patrulius, Harta Geologică 1:200000, 45. Călăraşi, notă explicativă, Comitetul de Stat al Geologiei, Institutul Geologic, Bucureşti, 24 p.

P. Coteţ 1973, Geomorfologia României, Editura Tehnică, Bucureşti, 414 p.

M. Ielenicz, 2004, Geomorfologie, Editura Universitară Bucureşti, 344 p.